Dalmatianul

Noi/Voi oamenii, suntem/eti dependenti de un soi de echilibru primordial.
Alergam dupa diverse puncte imaginare de fericire si implinire intr-un puzzle imens.
Odata ajunsi intr-un punct ne uitam in jur nedumeriti fara sa stim daca suntem fericiti ca am ajuns unde am visat sau total nefericiti pentru ca nu mai stim ce e de facut.

Ipoteza: ai tot! Si? Ce faci acum? Te panichezi si brusc in apogeul fericirii, paradoxal, devii incredibil de ...NEfericit. In varfuri de limita opusurile se confunda in aceeasi substanta incerta. Si cel mai grav e cand iti doresti atat de mult sa atingi varful incat uiti ca tot fun-ul e drumul chinuit de urcare.

O alta explicatie? Fuckin' ying and fuckin' yang - si daca acest tip de echilibru taoist chiar e omniprezent inseamna ca in momentul in care cazi intr-o baltoaca plina de substanta alba te ridici si instinctiv cautzi un tub de vopsea neagra.
Unde sunt petele?
Nu pot sa am doar alb!
Alb-ul simplu e plictisitor!
Imi trebuie ceva negativ!
Imi trebuie un pic de mizerie - e prea curat aici! Hai sa ne jucam de-a mizeria!
Am nevoie de putina suferinta, m-am plictisit de atata fericire!
Doamne ce plictisitor e sa am si piscina, si 3 case si 10 masini si 100 de servitori si cariera p*lii.
Oare cersetorul de peste strada e mai fericit?
Eu zic ca da!

Dalmatienii se nasc albi - fara nici o pata. Petele apar pe parcurs. Oare viatza ne pateaza?

De vazut: The Game ( David Fincher) si Jeux d'Enfants ( Yann Samuell).